Ascult o melodie acum care spune: don’t go, tell me the light won’t change and we’ll stay here forever. Vedeti voi, ascult melodia asta de cativa ani si mereu ma duce cu gandul la o despartire de cineva drag. Problema e ca nu stiu de cine. Tind sa cred ca e vorba numai si numai de mine. M-am pierdut, ma caut si ma regasesc dar nu sunt eu. Si caut peste tot. Prin mine, prin altii, prin cladiri si drumuri, prin alte tari, prin carti, prin muzica, prin dans, prin studiu, prin somn. Ma caut peste tot. Ma intreb daca  undeva, acolo, inca mai exist. Sau daca am existat vreodata. Probabil ca de asta vreau sa-mi sfasii pielea de pe mine. Sa vad daca este ceva pe dinauntru. Nu sunt niciodata sigura pe propriile-mi maini. Mereu tind sa le intind spre lucruri ascutite care deschid rani. Deschide-m-ar si pe mine sa ies la aer! 

I’ve got issues. Stiu ca am. Ma vad ca o pasare prinsa intr-o colivie. Suna atat de cliseic si stupid. Prinsa si pusa acolo cu forta. Si pasarile mai au momentele lor de nebunie cand se zbat si se izbesc de gratii, vrand sa iasa afara, dar degeaba. Dupa o evadare esuata si o criza care ma lasa fara vlaga, intr-o stare de letargie care tine ore intregi, lasandu-ma sa ma holbez la pereti, nu ramane nimic din mine decat o pana. Totul amuteste si amorteste in jur. Nimic nu misca, nimic nu se-aude, nimic nu se vede. Doar o pana in mijlocul unei colivii. Si e curios deoarece, cand ma metamorfozez asa, nu mai simt nimic, ma detasez de trup si plutesc in aer, intr-un singur punct, mai exact, unde nu exista gravitatie. E doar un punct. Acolo ma asez eu si stau nevazuta si nemiscata ca o pana in mijlocul nimicului.

Reclame