Nu stiu cati dintre voi experimentat mersul cu autobuzul ca metoda terapeutica. Fie ca abia ies din casa si ma indrept spre statie, fie ca astept autobuzul sa merg spre cas, mereu ma cuprinde nerabdarea. Chiar nu-mi place sa astept autobuzul, mai ales iarna. Nu-mi place sa astept de obicei. Dar in momentul in care-l vad ca se apropie, parca mi se scurge bucurie in suflet. E ciudat, as spune. Autobuzul trage in statie si valurile de oameni se imbulzesc sa urce, printre care si eu, de parca usile s-ar inchide dinaintea mea si alt autobuz nu mai este. Reusesc sa urc si ma simt victorioasa, ca dupa o batalie crancena si ajung sa ma prind de o bara galbena, jegoasa, sa-mi proptesc picioarele in podea si sa incep a scruta publicul martor la noua mea aventura in marea cutie cu roti. Privesc pe geam, ma holbez la tipul simpatic de pe scaunul din dreapta, o judec pe baba care se impinge in mine si ma calca pe picior, imi vine sa o iau de mana pe fata de langa mine si sa fugim amandoua in lume, cand vom cobori la urmatoarea statie. Daca prind loc liber, chiar il si cedez. 

In momentul in care ma decid sa cedez locul altei persoane, in capul meu se desfasoara o intreaga preselectie la care participa persoanele ce stau in picioare langa mine. E o persoana in varsta/ e o persoana cu o fata carismatica/ e o persoana care are nevoie de locul meu din motive medicale/ e o persoana cu prea multe bagaje/e o mama cu un copil in brate/ e vreun pui de diva cu unghiile cu gel lacuite frumos si etalate pe bara galbena jegoasa/ e vreun student la arte cu prea multe materiale/ e vreo baba care-mi cere locul. Ehehe, mamaie… aici depinde de tonul vocii. Vedeti? Toate astea se intampla in decurs de un minut. Cea mai scurta preselectie din toate timpurile si lumea mai spune ca nu sunt perspicace! 

Oricum, de obicei, prefer turele de la 10 noaptea cand abia sunt oameni in autobuz iar eu pot sa-mi aleg linistita locul undeva in spate, in intuneric, cu muzica in urechi si ochii holbati afara, spre iluminatul public. 

Reclame