„Dejun pe iarba”, asa incepe ziua asta. Nu, nu stau cu barbia-n palma, dezbracata, la un picnic cu doi barbati. E 9:12 am. Ma ridic si ies din vortexul de brate si picioare, imi trag camasa si pantalonii pe mine si plec la bucatarie sa fac o cafea si sa rulez un cui. Rahat. Mai am o ora la dispozitie sa-mi refac viata. Iau cana de cafea si revin in dormitor. Trag draperiile si ghiontesc cu un picior creaturile din pat, incolacite in perne si paturi. Azi noapte, in intunericul acela odios, n-am vazut detaliile coapselor, ale mainilor, muschii umerilor si calcaiele roz. Acum, ca privesc mai atent, le observ si ma irita. Cand vezi asa ceva ziua pare profan, ca si cum te-ai apuca de baut in mijlocul amiezii sau te-ai uita la un porn intr-o biserica. Ai impresia ca Dumnezeu te vede mai bine ziua si stii sigur ca ai clacat, lasand loc mustrarilor de constiinta pe care incerci sa le suprimi deoarece ajungi la concluzia rationala ca nu esti tras la raspundere pentru nimic de catre nimeni. Nu se misca niciunul. Ma holbez in continuare la ei cum dorm, de pe fotoliu, si mi se strange stomacul gandindu-ma la interviu. „N-am sa-l trec. Nu sunt calificata pentru asa ceva. Nu am nici timp sa ajung acolo.” Ajung la filtru si la zatul de cafea. Mai verific o data ora si ma ridic in picioare, merg langa pat si ma „arunc” inapoi in vortexul de maini si picioare care ma primesc cu un cald „Bine ai revenit” scris in miscari. „Iarta-ma, Doamne, caci nu stiu ce fac” imi spun si atintesc ochii pe rotocoalele de fum ce vibreaza in razele diminetii scapate printre draperii.

Asta da dejun pe iarba. Manet ar fi mandru.

dreamers

*Fictiune*

Reclame