De la un timp, mi se face dor de casa. Fiind studenta in chirie in Iasi, an terminal, nu reusesc sa ajung acasa, la tara, prea des. Dar ravnesc din toata inima sa merg acasa, in apartamentul la care mai are tata de platit rate, in apartamentul in care vine un miros de mucegai pe canal, in apartamentul in care ne-am mutat acum un an si jumatate. Apartamentul cu doua camere in care se plimba numai tata, singur si se intreaba cand vin acasa. Apartamentul pe care il incuie tata la ora 7 jumatate dimineata si il descuie tot el la ora 5 dup-amiaza.  Apartamentul cu draperii mari, negre si grele care izoleaza intunericul si te lasa sa dormi mai mult. Apartamentul in care am stat izolata vreo 5 zile consecutiv, fara sa ies nici macar pe hol, pentru ca era racoare inauntru si cald afara, si nu aveam niciun motiv sa ies, sa vad pe cineva. Tata oricum venea acasa. Apartamentul la care am frecat de la podele, mobilier pana la lingura si furculita inainte de Craciun. Apartamentul in care nu am reusit sa ma acomodez ca „acasa” pentru ca nu am petrecut destul timp acolo cat sa-mi cladesc sentimentul asta.

Dar acolo e acasa pentru ca acolo e si tata si cand ma intreaba cineva de unde vin, le-as spune ca nu stiu. Dar stiu ca acolo e tata si acolo ravnesc sa merg, sa ma izolez de lume si sa ma regasesc. 

Exista o perioada cand viata ta devine prea aglomerata, cand te muti dintr-o chirie in alta, te muti cu oameni noi, adrese noi, autobuze noi, magazine noi, lista la care se adauga o multime de alte taskuri cum ar fi: facultate, examene, planuri de viitor, prieteni cu care sa iesi, hobby-uri pe care trebuie sa le intretii. Devine atat de obositor si, cand apuci sa vorbesti cu familia, nu apuci sa zici prea multe pentru ca e aceeasi poveste in fiecare zi. Si parca un indemn venit dinauntru nu te lasa sa le spui ca vrei acasa, ca ti-e dor de ei, ca vrei sa stai in pat toata ziua sau sa faci curat in casa, sau sa faci mancare cu sora ta, sau sa te uiti la stiri cu tata, sau sa  stai de vorba cu mama pana la 3 dimineata. Nu poti sa le spui asta pentru ca li s-ar rupe si lor o parte din inima, asa cum ti se rupe tie cand le auzi vocile in telefon. Carina, ai 21 de ani, esti adult, poarta-te ca atare! 

Pe 31 ianuarie 2017, i-am transmis surorii mele ca s-a adoptat legea amnistiei si gratierii la scurt timp dupa ce stirea a fost publicata. Deja plansesem de vreo jumatate de ora si reusisem sa ma calmez, dar:

Eu: S-a adoptat legea.

Ea: Am vazut. 

Eu: 😦

Ea: Invata bine sa treci toate examenele si sa pleci in afara. 

Asta a fost unul dintre cele mai devastatoare mesaje pe care l-am primit de la sora mea. 

La vreo ora dupa toata scena asta, mi-am tras hainele pe mine si, cu ochii in lacrimi, am iesit in strada pentru ca vreau sa ma intorc acasa inainte sa se mai rupa vreo inima in afara de a mea. 

Reclame