-Salut!
-Bună! îi răspund.
-Cine ești?
-Cine sunt eu? mă încrunt confuză. Cine ești TU?
-Eu nu contez. Deci?
-Dacă zici tu… Sunt Carina.
-Nu am întrebat cum te numești. Am întrebat cine ești.
-Sunt fiica părinților mei, o oarecare studentă la arte în anul 3, soră și prietenă devotată.
-Nu mă interesează nici identitatea ta socială. Cine ești tu aici? și împinse cu degetul arătător în aer în direcția inimii mele.
L-am privit stăruitor vreo 5 minute. Fluxul oamenilor din autobuz se schimba mereu. Căldură, nădușeală, raze se soare mult prea puternice. Mâna mi se încleștare mai tare pe bara de susținere slinoasă. Îl priveam în continuare, în speranța că aș putea găsi răspunsul pe fața lui calmă. Într-un final am răspuns:
-N-am nici cea mai vagă idee.
Cu o smucitură, autobuzul opri și am coborât în fugă înainte să vărs.

Reclame