Nu m-am gândit niciodată cât de valoroasă sunt eu ca persoană până astăzi. După câteva ședințe de terapie la psihiatru am reușit să înțeleg cine sunt eu pentru mine și cine sunt eu pentru ceilalți. Ieri, când mergeam cu autobuzul spre casă, am zâmbit în continuu datorită unor persoane care mi-au făcut ziua mai frumoasă cu ajutorul câtorva mesaje. Dacă m-ar fi întrebat cineva de ce zâmbesc, motivul ar fi faptul că sunt cel mai norocos om din lume.

Încă nu-mi vine să cred că după toți anii ăștia în care m-am urât pe mine însumi cu atâta înverșunare încât nu-mi păsa ce se întâmpla cu mine, am reușit să devin mai blândă. Într-una din serile trecute, ascultam o melodie tristă și am început să plâng. Nu plânsul acela violent de-ți vine să-ți smulgi inima din piept sau să te arunci de la etajul 8 pe care-l experimentam de obicei. Ci plânsul acela de: sunt obosită psihic și trebuie să mă descarc. Pentru prima oară, am simțit că mă iubesc, că sunt și eu om și că trebuie să-mi dau voie să mă descarc, că nu pot să fac totul singură, că nu-mi cere nimeni luna de pe cer, că nu trebuie să dau explicații nimănui, că nu trebuie să mă mai consum pentru reacțiile altora, că există lucruri care nu-mi stau în putință, că nu pot să controlez tot ce se întâmplă în jurul meu, că am obosit să ezit, că pe lângă toate defectele pe care le am, am și calități, că am atâția oameni speciali în jurul meu care-mi vor binele și mă vor în viața lor, că am planuri de viitor pentru care să lupt, că am o familie nu tocmai perfectă dar că aspectul ăsta nu-l pot schimba și nu e nimic în neregulă cu asta, că sunt oameni pe care i-am iubit mai bine de jumătate din viață și pe care i-am pierdut și asta e okay, că viața merge înainte, că n-am să fiu întotdeauna prima alegere a cuiva, că mereu vor exista oameni care nu mă vor plăcea, că momente de căcat vor mai fi indubitabil, că singurul mod de a mă salva de mine însămi este să mă accept și să mă iubesc așa cum sunt. Imaginea mea perfecționată în minte nu e decât un spectru înșelător care hrănește nesiguranța și ura față de mine.

Îmi pare rău că n-am văzut mai din timp ce oameni minunați am lângă mine și că nu am realizat niciodată cât de importantă e prezența lor. Îmi pare rău și îmi cer iertare față de mine că nu mi-am acordat șansa asta mai devreme.  A fost o călătorie lungă și grea, am crezut că iadul ăsta nu se va termina niciodată, am crezut că n-am să fiu niciodată capabilă să fiu mulțumită de mine însămi, am crezut că am să trăiesc mereu în vinovăție, că trebuie să mă autopedepsesc prin orice fel pentru eșecuri,  am crezut că ar trebui să las mereu de la mine, să iau vina asupra mea, am crezut că obligațiile altora față de mine sunt favoruri pentru care ar trebui să fiu veșnic datoare, indiferent de cât rău îmi făceau pe de-altă parte, am crezut că n-am să pot spune niciodată ”NU”, am crezut n-am să pot spune niciodată ”Stop”, am crezut că toată viața va trebui să mă simt îndatorată oricui mi-ar face cel mai mic act de bunătate, și pentru asta am vrut să fiu absurd de independentă.

Dacă m-aș întâlni cu mine, cea din clasa a 10-a, n-aș vrea decât s-o țin în brațe și să-i spun să reziste, că totul o să se schimbe, că n-o să rămână situația pentru totdeauna la fel, că Rox, mami și tati o iubesc, indiferent de ce se întâmplă, că o să realizeze la 21 de ani cât de mult o iubesc, cât de mult mă iubesc.

Reclame